La păscut

Dintre numeroşii indivizi care ne trimit  zilele astea să paştem fericiţi, iată şi unul care, la mişto sau nu, ne arată şi ce să paştem:

Dragi ierbivori, oare nu v-aţi uitat niciodată într-un calendar bisericesc? Sau v-aţi uitat ca mâţa în calendar şi n-aţi remarcat că acolo scrie „Sfintele Paşti”, nu „Sfântul Paşte”?

Până la finele anului de graţie 1989, când singuri tălâmbi care se puteau exprima necenzuraţi „pe sticlă” şi, în general, în public erau răposatul Ceaşcă şi „sinistra lui soţie” (două „genii” care n-ar fi pomenit de „cele sfinte” nici în ruptul capului), n-am auzit spunându-se „Paşte” decât sub forma „Paştele mă-tii”.

Acum, de când ne-am pricopsit cu o uneori greşit înţeleasă libertate a cuvântului, „Paşte” s-a băgat în dicţionarele limbii române, căci limba, singura chestie, după părerea mea, eminamente democratică, adoptă mai curând sau mai târziu părerea majorităţii, adică a prostimii, şi evoluează din greşeală în greşeală. Tocmai aici, unde cred că n-ar strica, nu s-a adoptat corectitudinea politică;  minoritatea care nu-şi bate joc de propria limbă nu e băgată în seamă decât ca să fie înjurată de agramaţi şi de inculţi.

Oricum, n-o să mă pun eu de-a curmezişul evoluţiei! Paşte fericit, cititorule, precum în bancul blogărit azi aici.

Pa!

Precizări

Pe blogul ăsta, ceva mai sus, scrie mare, spre ştiinţa tuturor

ORICINE ARE ÎN SPATELE PSEUDONIMULUI UN CONT POATE COMENTA,
DAR NU PRIMEŞTE TOATĂ LUMEA RĂSPUNS DIN PARTEA MEA

Deci n-are rost să vă osteniţi să-mi puneţi întrebări în comentarii. Sunt mari şanse să rămână fără răspuns.

* * *

Cât despre cei care vor să ştie care e numele meu adevărat… hai să fim serioşi. Câţi bloggeri îşi postează copia după cartea de identitate?

Ca să nu mai zic că eu nu-mi întreb comentatorii dacă-şi folosesc sau nu numele real.

Dubios

N-am nimic de împărţit cu personajul dubios în cauză – nimic mai mult decât are om sănătos la cap de împărţit cu un maniac impertinent care urlă în mijlocul unei pieţe.

Şi nu sunt în măsură să decid ce comentatori e sau nu cazul să primească alţii pe blogurile lor.

Totuşi ţin să atrag atenţia că un blog public e spaţiu public, o piaţă mai mult sau mai puţin centrală din oraşul virtual numit Internet, prin care ne preumblăm cu toţii. Şi că, cel puţin după părerea mea, acest oraş ar trebui ferit de poluare, adică ar fi de dorit să nu permitem, în acele locuri publice asupra cărora deţinem pe moment controlul, accesul unor persoane descrise de noi înşine ca în citatul de mai sus.

„Vroiam” & comp.

După cum scrie mai sus, nu răspund la comentarii, dar pentru comentariul postat de Camelia ţin să public un răspuns, aici, în văzul tuturor, adică al acelor trei până-n cinci cititori ai mei. 😛

extras din „Îndreptar Ortografic, Ortoepic şi de Punctuaţie”, ediţia 1971

Carevasăzică, „vroiam” şi imperfectele sale surate erau considerate perfecte până când s-au gândit bunii creatori ai lui „DOOM 2” să le scoată în afara legii.

Habar n-am dacă au făcut bine sau nu.

Dar ştiu că oamenilor de o anumită vârstă, care le-au tot citit, scris şi auzit vreo 30-40 de anişori, aceste forme le-au intrat pur şi simplu în reflex. Le rostesc şi le trântesc pe hârtie/ecran fără să-şi aducă aminte că acum nu mai sunt considerate corecte. Şi cred că e aiurea să fie luaţi în râs pentru asta de nişte tinerei care n-au idee cum stau de fapt lucrurile.

Datorită meseriei pe care o practic, eu una am fost nevoită să mă adaptez. Adică reuşesc să mă controlez şi să nu mai folosesc cuvintele cu pricina. Însă atunci când citesc un text scris de altcineva nu le sesizez prezenţa. Aşa cum nu-mi dau seama dacă textul e scris cu „â” sau cu „î”.

Apropo de aceste schimbări impuse din ortografia română şi adaptarea oamenilor de o anumită vârstă:
Tata scria „sînt” şi pronunţa „sunt”. Eu scriu „sunt” şi pronunţ „sînt”.

Pa!

… sau, POATE,  pe curând!