Greu la deal cu… liana mică

Standard

Simple pentru ea pe naiba, că pe asta coana Liana a greşit-o!

Sau coana Geta i-o fi spus la mişto „simple pt dvs.”?

Anunțuri

Prostul nu e prost destul dacă nu e şi fudul

Standard

Personajului numit Elena, care poluează cu comentariile sale idioate mai multe bloguri, i se potriveşte de minune zicala „prostul nu e prost destul dacă nu e şi fudul”. Şi e greu s-o treci cu vederea, fiindcă o prostie atât de crasă sare-n ochi de la o poştă.

Nu pricep de ce o suportă posesorii blogurilor respective, mai ales după ce îi scoate din sărite mâzgălindu-le spaţiul virtual cu „poeziile” ei. Dar fiecare e liber să facă la el acasă ce vrea. Şi, în virtutea acestui drept, dacă respectiva creatură ajunge cumva pe-aici, îi atrag atenţia să nu se ostenească să comenteze, fiindcă toate comentariile îi vor fi şterse fără a fi citite. Dacă vrea drept la replică să-şi facă blog, că e simplu chiar şi pentru tâmpiţi şi, vorba aia, „gratis, mamă soacră„.

„Vroiam” & comp.

Standard

După cum scrie mai sus, nu răspund la comentarii, dar pentru comentariul postat de Camelia ţin să public un răspuns, aici, în văzul tuturor, adică al acelor trei până-n cinci cititori ai mei. 😛

extras din „Îndreptar Ortografic, Ortoepic şi de Punctuaţie”, ediţia 1971

Carevasăzică, „vroiam” şi imperfectele sale surate erau considerate perfecte până când s-au gândit bunii creatori ai lui „DOOM 2” să le scoată în afara legii.

Habar n-am dacă au făcut bine sau nu.

Dar ştiu că oamenilor de o anumită vârstă, care le-au tot citit, scris şi auzit vreo 30-40 de anişori, aceste forme le-au intrat pur şi simplu în reflex. Le rostesc şi le trântesc pe hârtie/ecran fără să-şi aducă aminte că acum nu mai sunt considerate corecte. Şi cred că e aiurea să fie luaţi în râs pentru asta de nişte tinerei care n-au idee cum stau de fapt lucrurile.

Datorită meseriei pe care o practic, eu una am fost nevoită să mă adaptez. Adică reuşesc să mă controlez şi să nu mai folosesc cuvintele cu pricina. Însă atunci când citesc un text scris de altcineva nu le sesizez prezenţa. Aşa cum nu-mi dau seama dacă textul e scris cu „â” sau cu „î”.

Apropo de aceste schimbări impuse din ortografia română şi adaptarea oamenilor de o anumită vârstă:
Tata scria „sînt” şi pronunţa „sunt”. Eu scriu „sunt” şi pronunţ „sînt”. :mrgreen:

Sălbăticire

Standard

Bietul om încerca să fie prietenos. Căuta un subiect de discuţie, o cale de comunicare cu o fiinţă umană.  Dar voi, ăştia, care nu mai puteţi respira dacă nu staţi cu degetele pe un „smartphone”, sunteţi cyborgi. 😛

Asta ca să nu zic că v-aţi sălbăticit.

Aia care ţine numai trei ani nu e dragoste

Standard

În viziunea mea, atracţia sexuală poate fi atracţie sexuală şi atât. (Mama îi zicea dorinţă de carne de sex opus.) Poate exista foarte bine fără dragoste şi poate să ţină numai trei zile. Sau numai o noapte. Şi, dacă o confuzi cu dragostea, nu se termină bine. O relaţie bazată exclusiv pe atracţie sexuală are picioare scurte.

Dragostea implică, evident, şi atracţie sexuală. Şi poate dura până la adânci bătrâneţe. Am avut un unchi care, la 80 de ani, scria în zilnic pe marginea ziarului, „au trecut n zile de când a murit  iubita mea Anca”. Dar nu le-a numărat prea multă vreme, a murit şi el curând, s-a stins ca un muc  de lumânare, jelindu-şi nevasta.

La mine, marea iubire a început acum mai bine de 35 de ani; şi continuă – cu doza de înfocare corespunzătoare vârstei. Iar între două numere am râs de la bun început de tot ce se nimerea. Sau am filozofat. Sau am dormit 😀 E drept că acum râdem mai mult, filozofăm mai mult – şi dormim de mai multe ori. Avem mai mult timp, căci, la vârsta noastră, între două numere trece uneori şi o săptămână întreagă. 😀

Cât despre cununia religioasă – e, după părerea mea, o ceremonie frumoasă, o sacralizare a iubirii; o leagă de latura spirituală a existenţei, o ridică mai presus de simpla şi animalica atracţie sexuală.

Unii nu ştiu ce-i aia omenie

Standard

Citez spusele unei… creaturi:

Later edit: dacă vreţi să ştiţi de unde e citatul, clicuiţi-l.

Vasăzică copilul n-are nicio obligaţie faţă de părinţi. Faţă de oamenii care i-au făcut cel mai preţios dar: viaţa. Faţă de oamenii care, între 20 şi 50 şi de ani, în loc s-o ţină tot într-o petrecere, au crescut un copil, sau doi, sau trei. Faţă de mama care a suportat toate neplăcerile sarcinii şi i-a născut urlând, renunţând nouă luni la multe plăceri ale vieţii, care a dormit pe sponci ca să-i alăpteze şi să le schimbe scutecele, în loc să-şi petrecă timpul liber distrându-se. Mama care a stat acasă ca să le poate de grijă, aşa că la bătrâneţe trebuie să se mulţumească cu o amărâtă de pensie de urmaş, care nu-i ajunge să-şi plătească azilul. N-a avut discernământ, idioata de ea. Tatăl a avut, s-a spetit să muncească ca să întreţină toată familia, asigurându-şi astfel o moarte prematură! Însă dacă asta nu l-a omorât, să-i fie ghiujului ruşine! A cheltuit banii ca să-şi ţină copiii pe la şcoli înalte, în loc să-i trimită la muncă după ce-au terminat patru clase şi să-şi pună banii la ciorap pentru azil.  Lipsă de discernământ, ce mai!

Dacă eşti om, nu animal, dacă termenul „omenie” are sens pentru tine, nici măcar nu aştepţi să pretindă părinţii să-i ajuţi, o faci, în limita posibilităţilor, evident, din proprie iniţiativă şi cu dragă inimă. Pentru că ţi se frânge inima când îţi vezi un părinte în suferinţă.
Dacă poţi să zici „mamă/tată, n-ai avut discernământ şi n-ai bani, crapă dracului, că i-o nu-s obligat(ă) să-ţi port de grijă”, nu eşti om. Nu eşti nici măcar câine, eşti monstru – negru în cerul gurii.  O întrupare a egoismului feroce şi a nesimţirii. Pe lângă tine, ăia care-şi abandonează dulăul sau motanul bătrân pe marginea şoselei sunt îngeri.

Şi, sigur, la 40 de ani, când eşti sănătos şi în putere, e uşor să spui :”Nu-ţi poţi plăti azilul? S-a inventat eutanasierea.”  E interesant de ştiut ce-o să spui peste vreo 30 de ani, când o să-ţi simţi sufletul tânăr şi încă dornic de viaţă într-un trup îmbătrânit.